Dacă ce-am auzit e adevărat, ar fi mai bine să… stingem lumina! Să purtăm doliu peste măştile noastre prăfuite de oameni educaţi, cu speranţe şi intenţii bune. Să plăteşti zeci de mii de euro-taxă de intrare în partid şi mai apoi nu ştiu sub ce motiv să mai scoţi ” din buzunar” (de elefant sau dinozaur) încă niscaiva milioane de euro (cică 2, să fim rezonabili!), ca să-ţi meargă bine alături de cel care te ia, vezi Doamne, sub aripa lui politică… Mizerabil, suburban! Nu suntem pe Wall Street!!! Sunt ici, mioritici, neputincioşi şi gângavi, cocoşaţi de griji, bolnavi şi greu de convins că avem de dus nu o luptă, ci un război cu corupţia, cu propria indiferenţă, cu prejudecăţile, cu nesimţirea…

Între timp, mii de oameni- bunici, părinţi, fraţi de-ai noştri stau la lumânare, confundând propriul cu figuratul şi secolul 18 cu mileniul pe care l-au prins din întâmplare, sperând să mai apuce punga de faină dată ajutor de UE (hm… ironia sorţii- în fostul grânar al Europei) sau un pachet de biscuiţi de la buticul din colţ, că n-au bani de cafea să-i ducă doctorului sau ăleia de la Casa de Pensii, să fie primiţi în audienţă, să i se redea drepturile cuvenite… Sunt mii! Adulţi şi copii care nu ştiu ce e fericirea sau liniştea. Nici măcar de la televizor. Sau care, disperaţi, şi-au luat lumea în cap şi şi-au ales altă ţară. Sau, au ales, moartea- mai “bine” decât orice altceva.

În vreme ce unii cer şpagă şi se joacă cu sume astronomice, scuipând pe vieţile celorlalţi.