Epoca de piatra

Descoperirea unui craniu de Neanderthal intr-o pestera din peninsula Halkidiki din Macedonia, in 1960, a confirmat prezenta oamenilor in Grecia acum 700000 de ani. In muntii Pindos au fost descoperite oase si unelte din Paleolitic (6500 i.Cr).

Trecerea la existenta pastorala s-a petrecut in Neolitic (7000 – 3000 i.Cr). Regiunea fertila Thessalia a fost prima zona de acest fel. Oamenii cultivau grau si orz si cresteau oi si capre. Foloseau lutul pentru a face vase, vaze si statuete simple ale zeitei Pamantului, la care se inchinau.

In anul 3000 i.Cr, oamenii locuiau in asezari cu strazi, piete si case din caramida. Satele erau centrate in jurul unei structuri de tip palat care apartinea sefului de trib. Cele mai complete asezari grecesti din Neolitic sunt Dimini (locuita intre 4000 – 1200 i.Cr) si Sesklo, langa Volos.

Epoca Bronzului

In jurul anului 3000 i.Cr. emigrantii indo-europeni au introdus procesarea bronzului in Grecia si astfel, au luat nastere 3 civilizatii remarcabile: cicladica, minoica si miceeana.

Civilizatia cicladica

Civilizatia cicladica era centrata pe insulele Ciclade si se imparte in trei perioade: timpurie (3000 – 2000 i.Cr), mijlocie (2000 – 1500 i.Cr) si tarzie (1500 – 1100 i.Cr). Cea mai impresionanta mostenire lasata de aceasta civilizatie sunt statuetele facute din marmura pariana – faimoasele figurine cicladice. Ca si cele din Neolitic, aceste figurine o infatisau pe zeita Pamantului. Alte ramasite includ uneltele si arme din bronz si obsidian, bijuterii din aur si vase din lut.

Popoarele din civilizatia cicladica erau marinari iscusiti si aveau afaceri maritime prospere. Exportau catre Asia Minor (vestul Turciei de azi), Europa si Africa de Nord, precum si catre Creta si Grecia continentala. Insulele Ciclade au fost influentate atat de civilizatia minoica, cat si de cea miceeana.

Civilizatia minoica

Civilizatia minoica din Creta a fost prima civilizatie avansata care s-a dezvoltat in Europa, avand ca inspiratie doua mari civilizatii din Orientul Mijlociu, cea mesopotamiana si cea egipteana. Arheologii impart civilizatia minoica in trei perioade, ca si civilizatia cicladica: timpurie (3000 – 2100 i.Cr), mijlocie (2100 – 1500 i.Cr) si tarzie (1500 – 1100 i.Cr).

Multe parti din neolitic s-au pastrat in perioada timpurie, dar din 2500 i.Cr, majoritatea populatiei din insula fusese asimilata intr-o noua cultura, minoica, denumita dupa regele Minos, conducatorul mitic al Cretei. Civilizatia minoica a atins varful in perioada mijlocie, avand o productie de vase si obiecte din metal de o rara frumusete, care necesitau imaginatie si indemanare.

Peroada tarzie se remarca prin declinul civilizatiei, atat din punct de vedere comercial, cat si militar, in fata competitiei miceene de pe continent, pana cand s-a incheiat definitiv in 1100, odata cu eruptia vulcanului Thira (Santorini).

Civilizatia miceeana

Declinul civilizatiei minoice coincide cu aparitia primei mari civilizatii de pe partea continentala a Greciei si anume, civilizatia miceeana (1900 – 1100 i.Cr), care a atins varful intre 1500 si 1200 i.Cr. Numita astfel dupa orasul antic Mycenae, unde arheologul german Heinrich Schliemann a facut celebrele descoperiri in 1876, mai este cunoscuta ca civilizatia aheana, dupa emigrantii indo-europeni, care s-au stabilit in Grecia continentala si au asimilat parti din cultura minoica.

Spre deosebire de societatea minoica, unde lipsa zidurilor indica relativa pace, civilizatia miceeana era caracterizata de orase-state ca si Corint, Pylos, Tiryns si, cel mai puternic, Mycenae. Erau conduse de regi care locuiau in palate inconjurate de ziduri masive, pe dealuri usor de aparat.

Cea mai impresionanta mostenire lasata de civilizatia miceeana este reprezentata de minunatele bijuterii din aur si ornamente care pot fi vazute la Muzeul National de Arheologie din Atena. Miceenii scriau in limba B liniara (o forma incipienta de greaca) si se inchinau la zeitati ce vor deveni precursorii zeitatilor grecesti de mai tarziu.

Civilizatia miceeana s-a incheiat in secolul 12 i.Cr, cand au fost invinsi de dorieni.

Epoca geometrica

Originea dorienilor este incerta. Se crede ca au venit din Epiros sau nordul Macedoniei, dar unii istorici spun ca au venit din acea directie pentru ca au fost alungati din Doris, in centrul Greciei, de catre miceeni.

Dorienii erau razboinici si s-au stabilit prima data in Peloponez, dar s-au raspandit repede pe continent, cucerind orasele-state si luand ca sclavi pe locuitori. Dorienii au reprezentat o ruptura traumatizanta a trecutului si, urmatorii 400 de ani, au fost numiti perioada neagra a Greciei. Este totusi nedrept sa-i desconsideram intru totul pe dorieni; au adus cu ei fierul si au dezvoltat un nou stil de ceramica, decorata cu desene geometrice; unii istorici sunt inca impartiti, considerand ca au copiat desenele de la ionienii din Atica. Dorienii se inchinau la zeitati masculine, in loc de zeitele fertilitatii si au adoptat zeii micenieini Poseidon, Zeus si Apolo, deschizand drumul religiei Panteonului.

Epoca arhaica

In jurul anului 800 i.Cr, Grecia s-a linistit din nou. Dorienii erau acum aristocrati care detineau pamant si tara era impartita in state-orase independente, cele mai importante fiind Argos, Atena, Corint, Elis, Sparta si Teba.

Orasele-state erau autonome. Majoritatea renuntasera la monarhie, in favoarea aristocratiei, ca forma de guvernamant, condusa de obicei de un arhon (magistrat sef). Populatia nu era multumita de aristocrati si privilegiile lor mostenite, iar unele orase erau conduse de tirani. Primul dintre acestia a fost Kypselos, in Corint in 650 i.Cr. Tiranii luau cu forta averile, nu le mosteneau. Astazi cuvantul “tiran” are un sens negativ, dar in acele vremuri, tiranii erau vazuti ca fiind de partea cetatenilor obisnuiti.

Popoarele din diferitele state-orase au fost uniti prin aparitia alfabetului grecesc (de origine feniciana, desi grecii introdusesera vocalele in scris), a versurilor lui Homer (care a creat o legatura cu trecutul miceean), a inaugurarii jocurilor olimpice (care reuneau toate orasele-state) si a stabilirii sanctuarelor centrale cum este Delphi (un teren neutru pentru negocieri); toate aceste legaturi au dat Greciei, pentru prima data, un simt al identitatii nationale. Perioada este cunoscuta ca arhaica sau Evul Mijlociu.

Atena si Solon

Atena era inca in mana aristocratilor atunci cand Solon a fost numit arhon in 594 i.Cr, cu scopul de a detensiona situatia dintre cei cu drepturi si cei fara. A anulat toate datoriile si i-a eliberat pe cei care devenisera scalvi din cauza lor. Solon a declarat ca toti atenienii erau egali in fata legii. A anulat privilegiile mostenite si a restrucurat puterea politica stabilind patru clase, in functie de avere. Desi numai primele doua clase puteau deveni politicieni, toate patru aveau dreptul de a alege magistrati si de a vota legislatia. Reformele lui l-au facut sa fie vazut ca vestitorul democratiei.

Sparta

In Peloponez, Sparta era cu totul alt oras-stat. Spartanii erau descendentii invadatorilor dorieni si ii foloseau pe heloti, locuitorii din Laconia, ca sclavi. Conduceau societatea dupa reguli militare stricte.

Nou-nascutii erau inspectati si, daca aveau probleme, erau lasati sa moara pe varful unui munte. La varsta de 7 ani, baietii erau luati de acasa pentru a incepe antrenamentul militar ce-i va transforma in soldati de elita. Fetele nu faceau antrenament militar, dar erau fortate sa se mentina in forma pentru a putea da nastere unor copii sanatosi. Indoctrinarea spartana era asa de puternica, incat nu existau diferente de opinie si s-a ajuns la o stabilitate la care celelalte orase-state doar visau.

In timp ce Atena a devenit puternica prin comert, Sparta a devenit cea mai puternica forta militara.

Razboaiele persane

Dorinta persanilor de a distruge Atena a aparut dupa ce orasul-stat a incurajat o rebeliune in coloniile Persiei din Asia-Minor. Imparatul Darius s-a chinuit 5 ani sa invinga revolta si a dorit razbunare.

O armata a Persiei de 25000 de oameni a juns la Atica in 490 i.Cr, dar a suferit o infrangere umilitoare in fata fortei ateniene de 10000 de soldati, in batalia de la Maraton.

Darius a murit in 485 i.Cr si fiul sau Xerxes a ramas sa implineasca ambitia tatalui sau de a cuceri Grecia. In 480 i.Cr, Xerxes a adunat oameni din toate colturile imperiului si a lansat o invazie pe uscat si pe apa, cum nu se mai vazuse pana atunci.

30 de orase-state s-au reunit la Corint pentru a pune la cale o defensiva comuna (alte state, inclusiv Delfi, au fost de partea Persiei). Au hotarat sa aiba armata si flota maritima sub comanda spartanilor, cu strategia din partea liderului atenian Temistocle. Regele spartan Leonidas a condus armata pana la trecatoarea Termopile, langa Lamia, trecatoarea principala catre centrul Greciei dinspre nord. Aceasta trecere era usor de aparat si, desi grecii au fost mai putini, totusi au rezistat eroic, pana cand un tradator le-a aratat inamicilor o trecatoare secreta prin munti. Grecii au fost obligati sa se retraga, dar Leonidas si alti 300 de soldati au luptat pana la moarte.

Spartanii si aliatii din Peloponez s-au bazat pe a doua linie de defensiva, un zid estic de-a lungul Istmului din Corint, in timp ce oastea persana avansa catre Atena. Temistocle a ordonat ca toata lumea sa fuga din oras, iar femeile si copiii sa mearga la Salamis (azi Salamina), in timp ce barbatii sa mearga pe mare cu flota ateniana. Persanii au distrus Atica si au ars Atena din temelii.

Pentru flota persana, lucrurile nu au mers bine. Cu iscusinta, navele grecesti au prins navele persane in trecatoarea de la Salamis. Xerxes s-a intors in Persia si l-a lasat pe generalul Mardonius sa conduca Grecia. Rezultatul a fost contrar asteptarilor. Un an mai tarziu, grecii, sub comanda generalului spartan Pausanias, i-au distrus pe persani in batalia de la Plataea.

Epoca clasica

Dupa infrangerea persanilor, spartanii disciplinati s-au retras in Peloponez, in timp ce Atena sa falea cu rolul de eliberator. In 477 i.Cr s-a format Liga Deliana, numita astfel dupa insula sacra Delos. Aceasta liga cuprindea aproape toate statele cu o flota maritima, indiferent cat de mica, asa cum erau insulele Egee si unele orase-state ioniene din Asia Minor.

Aceasta liga avea doua scopuri: sa creeze o forta navala pentru a elibera orasele-state inca sub dominatia persanilor si sa protejeze impotriva altor atacuri ale Persiei. Jurarea credintei pentru Atena si contributia anuala de nave (mai tarziu bani) erau obligatorii. Liga a devenit un imperiu atenian.

Cand Pericle a devenit liderul Atenei in 461 i.Cr, s-a centrat pe mutarea continutului tezaurului din Delos la Acropole si a folosit tezaurul pentru a construi un program bine pus la punct. Primele obiective au fost: reconstruirea templului de la Acropole si legarea Atenei de portul Pireus, care urma sa fie fortificat impotriva unor viitoare invazii.

Cu un aliat ca Marea Egee, Atena si-a indreptat privirea catre vest, catre expansiune. Acest lucru a determinat iscarea unor conflicte cu Liga Peloponezului, dominata de Sparta. In final, toate acestea au dus la razboaiele peloponeziene.

Primul razboi din Peloponez

Unul din factorii majori care au declansat primul razboi din Peloponez (431 – 421 i.Cr) a fost incidentul Corcycra, in care Atena a sustinut Corcycra (actuala Corfu) alaturi de Corint, orasul mama. Corint a cerut ajutorul Spartei care s-a alaturat, deoarece puterea lor depindea in mare masura de bogatia Corintului.

Atena stia ca nu putea sa-i invinga pe spartani pe uscat, asa ca a abandonat Atica si s-a retras in spatele zidurilor, optand sa se bazeze pe flota care sa puna presiune, blocand Peloponezul. Atena a suferit in timpul atacului; epidemia de ciuma a izbucnit in interiorul orasului omorand o treime din populatie, inclusiv pe Pericle, dar apararea a rezistat. Blocada Peloponezului a inceput sa aiba de suferit si, in final, cele doua orase au ajuns la un armistitiu.

Al doilea razboi din Pelopones

Armistitiul a durat pana in 413 i.Cr, cand spartanii au ajutat orasul Siracuza, pe care atenienii il atacau de trei ani. Spartanii au incheiat asediul si au distrus flota si armata ateniana.

Cu toate acestea, Atena a luptat inca 9 ani pana cand a capitulat in fata Spartei in 404 i.Cr. Corintul a insistat ca Atena sa fie distrusa, dar spartanii s-au simtit datori sa crute orasul care a salvat Grecia de persani. In schimb, au confiscat flota si au abolit liga deliana, distrugand zidurile dintre oras si Pireus.

Dominatia Spartei

In timpul razboaielor, Sparta promisese sa restabileasca libertatea oraselor-state care au fost impotriva Atenei, dar s-a razgandit si a instaurat oligarhiile (guverne conduse de cei foarte bogati), care erau supervizate de garnizoane spartane. In curand au aparut si nemultumirile.

Sparta s-a trezit intr-o situatie dificila atunci cand a inceput Campania de recucerire a oraselor din Asia Minor, de sub dominatie persana. Acest lucru i-a implicat din nou pe persani in afacerile grecilor, unde au gasit ca aliati Atena si puternica Teba. Rivalitatea dintre Teba si Sparta a atins varful la batalia de la Leuctra din 371 i.Cr, unde Teba, condusa de Epaminondas, i-a infrant pe spartani. Influenta spartana se destramase si Teba a luat locul acesteia.

Intr-o rasturnare de situatie, spartanii s-au aliat cu atenienii impotriva Tebei la Mantinea in Peloponez, in 362 i.Cr. Teba a invins, dar Epaminondas a fost ucis si fara conducator, Teba s-a prabusit.

Atena nu a reusit sa profite de situatie; alte orase-state se dezvoltau, iar in nord crestea o noua forta: Macedonia.

Ascensiunea lui Macedon

In timp ce grecii au cunoscut declinul prin razboaiele din Peloponez, Macedonia (nomos sau prefectura Macedoniei) devenea din ce in ce mai puternica in nord. Macedonia a fost mult timp privita ca o adunatura de triburi primitive conduse de un rege. Vorbeau probabil o varianta a limbii grecesti, dar pentru atenieni suna probabil rural sau taranesc, dandu-le macedonenilor reputatia de veri de la tara.

Omul care i-a transformat intr-o forta a fost Filip al II-lea, care a urcat pe tron in 359 i.Cr.

In 338 i.Cr, a mers in Grecia si a infrant armata combinata a atenienilor si tebanilor, la batalia de la Chaironeia. In anul urmator, Filip a chemat toate orasele-state (cu exceptia Spartei) la Corint si i-a convins sa declare credinta Macedoniei, promitand o campanie impotriva Persiei.

Ambitia lui Filip de a ataca Persia nu s-a materializat, deoarece in 336 i.Cr a fost asasinat de un nobil macedonean. Fiul sau Alexandru, de 20 ani, a devenit rege.

Alexandru cel Mare

Moartea lui Filip al II-lea a fost un semnal pentru rebeliune in imperiu, dar Alexandru nu a pierdt timp si a infrant aceste rebeliuni, facand din Teba un exemplu si distrugand-o din temelii. Dupa ce a restabilit ordinea, si-a intors atentia catre imperiul persan si a intrat in Asia Minor in 334 i.Cr cu 40000 de oameni.

Dupa cateva batalii sangeroase cu persanii, cea mai importanta la Issus (333 i.Cr), Alexandru a cucerit Siria, Palestina si Egipt, unde a fost proclamat faraon si a fondat orasul Alexandria. Apoi, l-a urmarit pe regele Persiei Darius al III-lea si i-a infrant armata in 331 i.Cr. Alexandru a continuat sa mearga in est, in ceea ce azi numim Uzbekistan, Balkh in Afganistan si nordul Indiei. Ambitia lui era acum de a cuceri lumea, care credea ca se termina la mare, dupa India. Soldatii s-au imputinat si in anul urmator a devenit brusc bolnav si a murit, fara mostenitori, la varsta de 33 de ani. Generalii s-au napustit ca vulturii asupra imperiului.

Cand lucrurile s-au mai linistit, imperiul lui Alexandru se impartise in trei mari regate si cateva state mai mici. Cei trei generali cu cele mai mari averi erau: Ptolemy, fondatorul dinastiei ptolemaice in Egipt (capitala: Alexandria), care s-a incheiat cu Cleopatra, care s-a sinucis in 30 i.Cr; Seleucus, fondatorul dinastiei seleucide, care a condus peste Persia si Siria (capitala: Antiochia); si Antigonus, care a domnit peste Asia Minor si ai carui succesori au preluat controlul asupra Macedoniei.

Macedonia a pierdut controlul oraselor grecesti din sud, care s-au unit in Liga Aetoliana, cu centrul la Delfi si Liga aheana, cu centrul la Peloponez. Atena si Sparta nu s-au alaturat nici uneia.

Dominatia Romana

In timp ce Alexandru cel mare isi extindea imnperiul in est, romanii se extindeau in vest si devenisera interesati de Grecia. Dupa cateva incercari nereusite, au invins pe Macedonia in 168 i.Cr, la batalia de la Pidna.

Liga aheana a fost invinsa in 146 i.Cr; consulul roman Mummius a facut un exemplu din rebelii corintieni, distrugandu-le orasul. In 86 i.Cr, Atena s-a alaturat rebeliunii impotriva romanilor in Asia Minor, condusa fiind de regele regiunii Marii Negre, Mithridates al VI-lea. Ca raspuns, omul de stat roman Sulla a invadat Atena, distrugandu-i zidurile si luandu-i cele mai valoaroase statui.

Pentru urmatoarii 300 de ani, Grecia, cunoscuta ca provicia romana Ahea, a avut o perioada fara precedent de pace, cunoscuta ca “pax romana”. Romanii intotdeauna au apreciat arta, literatura si filozofia greceasca, iar aristocratii romani isi trimiteau copiii la numeroasele scoli din Atena. Romanii au adoptat multe aspecte ale culturii elenistice, impartasind traditiile de-a lugul imperiului.

Romanii au fost primii care s-au referit la eleni ca greci, cuvant provenit din graikos – numele unit trib preistoric.

Crestinismul si Imperiul Bizantin

Pacea romana a inceput sa se destrame in 250, cand gotii au invadat Grecia, prima invazie dintr-o serie ce a fost declansata de “marile migratii” ale gotilor din Balcani.

Intre timp, crestinismul a devenit noua religie. Sfantul Paul a vizitat Grecia de cateva ori in primul secol si a convertit in diferite locuri. Momentul important al raspandirii crestinismului in aceasta parte a lumii a venit odata cu convertirea impartilor romani si ascensiunea imperiului Bizantin, care a amestecat cultura elena cu crestinismul.

In 324, imparatul Constantin I, crestin, a transferat capitala imperiului de la Roma la Byzantium, un oras pe malul vestic al Bosforului, care a fost redenumit Constantinopole (actual Istanbul). In timp ce Roma era in cadere libera, capitala estica devenea mai puternica si mai bogata. Imparatul Theodosius I a declarat crestinismul ca religie oficiala a Greeciei in 394 si a declarat ilegala venerarea tuturor zeitatilor grecesti si romane, acum vazute ca pagane. Atena a ramas un important centru cultural pana in 529, cand imparatul Iustinian a interzis predarea filozofiei clasice, in favoarea teologiei crestine, vazuta acum ca forma suprema de incercare intelectuala.

In 747 populatia Peloponezului a fost decimata de ciuma bubonica, venita din portul Monemvasia. Bizantinii au incurajat afluxul de popoare slavice, pentru a repopula zona, si astazi, multe sate din Peloponez au denumiri de origine slava.

Cruciadele

Ironia este ca sfarsitul imperiului bizantin a fost accelerat nu de invazii din est sau invazii de barbari din nord, ci de crestinii din vest – cruciatii franci.

Misiunea declarata a cruciatilor era sa elibereze pamantul sfant de musulmani, dar, in relaitate, erau determinati atat de lacomie, cat si de religie. Primele trei cruciade au trecut fara sa afecteze zona, dar liderii celei de-a patra cruciade au considerat ca orasul Constantinopole este mult mai bogat decat Ierusalim si au facut o intelegere cu Venetia.

Constantinopole a cazut in 1204 si mare parte din Imperiul Bizantin a fost impartit in state feudale conduse de autoproclamati printi “latini” (majoritatea franci si vest-germani). Intre timp, venetienii se instalasera in Grecia. De-a lungul urmatoarelor secole, au cucerit toate porturile importante din Grecia, inclusiv insula Creta si au devenit cei mai puternici si mai bogati oameni din zona Mediteranei.

In ciua situatiei dificile, Byzantium nu era inca sfarsit. In 1259, imparatul bizantin Mihai al VIII-lea Paleologul a recastigat Peloponezul si a facut orasul Mystras cartier central. Multi artisti, arhitecti, intelectuali si filozofi bizantini au plecat catre oras, intr-o ultima explozie de creativitate bizantina. Mihai al VIII-lea a reusit sa recucereasca Constantinopole in 1261, dar Byzantium isi pierduse faima de odinioara.

Imperiul Otoman

Constantinopole s-a trezit in fata unei amenintari din est. Turcii Sljuk, un trib din centrul Asiei, au aparut pentru prima data la marginea de est a imperiului, in secolul XI. S-au stabilit in campia Anatoliei, invingand armata bizantina la Manzikert in 1071. Amenintarea parea ca este tinuta sub control, mai ales ca turcii fusesera invinsi de catre mongoli. Cand puterea mongolilor a inceput sa scada, turcii au fost inlocuiti de otomani, ca fiind tribul dominant de turci. Otomanii erau urmasii lui Osman, care a condus intre 1289 – 1326. Otomanii musulmani au inceput sa se extinda repede si la mijlocul secolului XV au atacat imperiul bizantin din toate partile. In 1453 Constantinopole a cazut in mainile turcilor si inca o data, Grecia a devenit camp de batalie, de aceasta data intre turci si venetieni. In final, cu exceptia insulelor ioniene, Grecia a devenit parte a imperiului Otoman.

Puterea otomana a atins punctul maxim sub conducerea sultanului suleyman Magnificul, care a domnit intre 1520 – 1566. In tot acest timp a extins imperiul in Balcani si Ungaria, pana la Viena. Succesorul sau, Selim, a adaugat Ciprul in 1570, dar moartea lui, in 1574 a pus capat expansiunii teritoriale.

Desi au cucerit Creta in 1669 dupa o campanie de 25 de ani si au mai amenintat o data Viena in 1683, sultanii din secolele VI si VII au vazut cum imperiul a inceput declinul. Venetia i-a dat afara pe turci din Peloponez intr-o campanie de 3 ani (1684-1687), cand trupele venetiene au inaintat pana la Atena. Parteonul a fost serios avariat, cand tunul ventian a lovit praful de pusca turcesc, ascuns acolo. Dominatia turca a fost restaurata in 1715, dar nu si-a mai regasit autoritatea.

Implicarea Rusiei

Legaturile Rusiei cu Grecia dateaza din perioada bizantina, cand rusii au fost convertiti la crestinism, de catre misionarii bizantini. Cand Constantinopole a cazut in mainile turcilor, capul bisericii ruse a declarat Moscova “a treia Roma”, adevarata mostenitoare a crestinismului, si a sustinut eliberarea crestinilor din sud.

Cand Ecaterina cea Mare a devenit imparateasa Rusiei in 1762, atat Venetia, cat si Imperiul Otoman erau slabite. Ea a trimis agenti rusi pentru a forma rebeliunea, mai intai in Peloponez in 1770 si apoi in Epiros in 1786 amandoua insurectiile au fost infrante fara mila, ultima de catre Ali Psha, guvernatorul Ioaninei, care si-a stabilit propria baza de putere, sfidandu-l pe sultan.

Partile independente

In anii 1770 si 1780, Ecaterina i-a fortat pe turci sa paraseasca zona coastei Marii Negre si a creat multe orase in regiune, carora le-a dat nume grecesti si bizantine. A oferit grecilor ajutor financiar si pamant pentru a se stabili in regiune, multi acceptand oferta.

Unul din orasele noi era Odessa si aici, in 1814, oamenii de afaceri Athanasios Tsakalof, Emmanuel Xanthos si Nikolaos Skoufas au fondat primul partid independent grec, numit Filiki Eteria (societatea prieteneasca). Mesajul societatii s-a raspandit repede si s-au deschis filiale in toata Grecia. Liderii de la Odessa credeau ca forta armata este singura cale de eliberare si au contribuit financiar pentru luptatorii pentru libertate.

Razboiul de Independenta

Rebeliunea lui Ali Pasha impotriva sultanului, in 1820, le-a oferit grecilor sansa pe care o asteptau. Pe 25 martie 1821, episcopul Germanos de Patra a anuntat inceputul razboiului de independenta, cand a arborat steagul Greciei la manastirea Agia Lavra din Peloponez. Au izbucnit revolte simultan in Grecia si in insule, cu mari victorii ale grecilor. Luptele erau date cu salbaticie si atrocitati erau comise de ambele parti; in Peloponez, 12000 de turci au fost macelariti dupa capturarea orasului Tripolitsa (actual Tripoli), in timp ce turcii au comis masacre in Asia Minor, cel mai cunoscut fiind cel de la insula Chios.

Luptele au continuat si intr-un an, grecii au cucerit fortaretele Monemvasia, Navarino (actual Pylos) si Nafplio in Peloponez, precum si Messolongi, Atena and Teba. Independenta Greciei a fost proclamata la 13 ianuarie 1822 la Epidavros.

Batalia era insa departe de a fi terminata. Liderii care fusesera uniti impotriva turcilor s-au intors acum impotriva unii altora si neintelegerile au dus la razboiul civil (1824 – 1825), ca urmare a divergentelor privind guvernarea nationala. Sultanul a profitat de acest avantaj si a chemat intariri din Egipt. In 1827 turcii recapatasera mare parte din Peloponez, precum si Messolongi si Atena. Puterile vestice au intervenit si o flota compusa din rusi, francezi si britanici a distrus flota turco-egipteana in golful Navarino, in octombrie 1827. Sultanul Mahmud al II-lea a sfidat sortii si a proclamat un razboi sfant, determinand Rusia sa trimita trupe in Balcani impotriva armatei otomane. Luptele au continuat pana in 1829 , cand trupele rusesti au ajuns la Constantinopole si sultanul a acceptat independenta Greciei prin tratatul de la Adrianopole.

Aparitia natiunii grecesti

Grecii erau ocupati cu organizarea statului independent. In aprilie 1872 l-au ales pe Ioannis Kapoditrias, un locuitor din Corfu care fusese ministru de externe al tarului Alexandru I, ca primul presedinte. Capitala a fost aleasa Nafplio, in Peloponez.

In timp ce reusea sa adune sustinerea externa, maniera autocratica in care conducea, nu era acceptabila pentru multi dintre liderii razboiului de independenta, in special pentru sefii de triburi maniote, care aveau legea lor. In 1831, Kapoditrias a fost asasinat.

In anarhia ce a urmat, Marea Britanie, Franta si Rusia au intervenit din nou si au declarat ca Grecia trebuie sa devina monarhie. Au hotarat ca pe tron sa urce un non-grec, pentru a nu favoriza nici o factiune greceasca. L-au ales pe printul Otto de Bavaria, de 17 ani, care a venit la Nafplio in ianuarie 1833. Noul regat (stabilit la conventia de la Londra din 1832) era format din Peloponez, Sterea Ellada, Cicladele si Sporadele.

Regele Otto nu a fost placut de greci din momentul in care a juns pe teritoriul lor. A adus cu el mai multi aristocrati bavarezi, pe care i-a numit in cele mai inalte functii, iar modul lui de a conduce era la fel de autocratic ca si Kapodistrias. A mutat capitala la Atena in 1834.

Grecii si-au pierdut rabdarea pentru dominatia lui Otto in 1843, cand liderii razboiului de independenta au facut demonstratii in capitala, cerand o constitutie. Otto a chemat adunarea nationala, care a redactat o constitutie ce preveedea guvernare parlamentara, formata din camera inferioara si senat. Oamenii lui Otto au fost inlaturati de la putere si in locul lor au venit luptatorii din razboiul de independenta.

Marea idee

Pana la sfarsitul anilor 1850, majoritatea vitejilor din razboiul de independenta au fost inlocuiti de o noua generatie de absolventi universitari (Universitatea din Atena a fost fondata in 1837). In 1862 au facut o revolta fara varsare de sange si l-au inlaturat pe Otto. Nu stiau ce sa faca, dar, pentru ca in acelasi an Marea Britanie a inapoiat insulele ioniene grecilor (protectorat britanic din 1815), in euforia generala, britanicii au reusit sa-l instaureze pe printul William al Danemarcei. A devenit regele George I si monarhia greaca pastreaza si astazi legaturi cu danezii.

Domnia sa de 50 de ani a adus stabilitate in tara, incepand cu noua constitutie din 1864, prin care se stabilea alegerea democratica a reprezentantilor. O revolta in Creta impotriva turcilor a fost infranta de sultan in 1866 – 1868, dar in 1881 Grecia a cucerit Tesalia si o parte din Epiros, in urma unui alt razboi ruso-turc. Pentru multi, organizarea jocurilor olimpice de la Atena din 1896 a insemnat debutul natiunii grecesti.

In 1897 a fost o alta revolta in Creta, iar prim-ministrul Theodoros Deligiannis a declarat razboi Turciei. Tentativa de invadare a Turciei in nord s-a dovedit a fi dezastruoasa si, numai prin implicarea marilor puteri, armata turcilor nu a intrat in Atena.

Creta a fost pusa sub administrare internationala. Treburile guvernamentale ale insulei au fost predate pe rand grecilor si in 1905, presedintele adunarii cretane, Eleftherios Venizelos a anuntat unirea Cretei (enosis) cu Grecia, desi acest lucru nu a fost recunoscut de legea internationala pana in 1913. Venizelos a devenit prim-mistrul Greciei in 1910 si politicianul cel mai important, pana cand republicanii l-au inlaturat in 1935.

Razboaiele Balcanice

Desi imperiul otoman isi dadea sfarsitul la inceputul secolului XX, inca tinea de Macedonia. Aceasta era un premiu mult ravnit de noile formate tari balcanice Serbia si Bulgaria, precum si de Grecia, ceea ce a dus la izbucnirea razboaielor balcanice. Primul, in 1912, le-a gasit pe toate trei impotriva turcilor; al doilea, in 1913, le-a gasit pe Serbia si Grecia impotriva Bulgariei. Rezultatul a fost Tratatul de la Bucuresti (august 1913), care a extins teritoriul grecesc, adaugand partea de sud a Macedoniei, parte din Tracia, o bucata din Epiros si insulele Egeene nordestice, precum si recunoasterea uniunii cu Creta.

In martie 1913, regele George a fost asasinat de un nebun si fiul sau Constantin a devenit rege.

Primul razboi mondial si Smirna

Regele Constantin, care era casatorit cu sora imparatului Germaniei, a insistat ca Grecia sa ramana neutra cand a izbucnit primul razboi mondial in august 1914. In timpul razboiului, Aliatii (Marea Britanie, Franta si Rusia) faceau presiuni asupra Greciei pentru a se alia cu ei impotriva nemtilor si turcilor, promitandu-le teritorii in Asia Minor. Primul ministru Venizelos era pentru cauza aliatilor, fiind astfel in dezacord cu regele, care a parasit in final Grecia in 1917, fiind inlocuit de al doilea fiu, Alexandru, care era mai supus aliatilor.

Trupele grecesti au luptat de partea aliatilor, dar cand razboiul s-a terminat in 1918, teritorille promise in Asia Minor nu au aparut. Venizelos a luat problema in mainile lui si sub supunerea aliatilor a adus trupele in Smyrna (actual Izmir) in mai 1919, sub pretextul protejarii celor 500000 de locuitori greci din oras. Avand putere in Asia Minor, Venizelos a ordonat o a doua ofensiva in octombrie 1920.

Pana in septembrie 1921, grecii au avansat pana la Ankara, unde au fost luati pe sus de catre fortele turcesti conduse de Mustafa Kemal (mai tarziu Atatürk). Kemal i-a intors pe greci in primavara cu o masiva ofensiva. Smyrna a cazut si multi locuitori greci au fost masacrati. Mustafa Kemal era acum erou national, sultanatul fusese abolit, iar Turcia devenise republica sub conducerea lui.

Rezultatul acestor ostilitati a fost tratatul de la Laussane din iulie 1923. Acesta dadea estul Traciei si insulele Imvros si Tenedos turcilor, iar italienii pastrau Dodecanese (pe care o obtinusera temporar in 1912 si pe care au mai avut-o pana in 1947).

Tratatul cerea si schimb de populatii intre Grecia si Turcia, pentru a preveni viitoare dispute. Aproape 1,5 milioane de greci au plecat din Turcia si aproximativ 400000 de turci au plecat din Grecia. Acest schimb a pus presiuni pe economia Greciei si a fost o mare greutate pentru indivizii in cauza. Multi greci au abndonat stilul de viata privilegiat din Asia Minor, pentru o stare de saracie in cartierele din Atena.

Republica din 1924–1935

Sosirea refugiatilor din Turcia a coincis si a determinat o perioada de instabilitate politica fara precedent, chiar si dupa standardele grecesti. In octombrie 1920 regele Alexandru a murit din cauza unei muscaturi de maimuta si tatal sau, Constantin a fost reinstaurat. Constantin s-a identificat prea mult cu razboiul impotriva turcilor si a abdicat dupa caderea Smyrnei. A fost inlocuit de fiul sau George al II-lea, care nu se compara cu grupul se ofiteri de armata care au preluat puterea dupa razboi. In martie 1924 a fost proclamata republica, printre numeroase lovituri de stat.

O masura de stabilitate fost intoarcerea la putere in 1928 a lui Venizelos. A urmat o politica de reforma economica si educationala, dar progresul era incetinit de marea criza. Partidul sau liberal antimonarhic a inceput sa piarda in fata partidului monarchist popular, culminand cu infrangerea in alegeri in martie 1933. Noul guvern se pregatea sa reinstaureze monarhia, cand Venizelos si sustinatorii sai au incercat o lovitura de stat fara succes, in 1935. Venizelos a fost exilat la Paris, unde a murit un an mai tarziu. In noiembrie 1935, regele George al II-lea a fost reinstaurat printr-un plebiscit si l-a numit prim-ministru pe generalul de dreapta Ioannis Metaxas. Noua luni mai tarziu, Metaxas si-a asumat puteri dictatoriale, cu consimtamantul regelui, sub pretextul prevenirii unei lovituri de stat comuniste.

Al doilea razboi mondial

Viziunea grandioasa a lui Metaxas era sa creeze o a treia civilizatie greaca, bazandu-se pe trecutul antic si bizantin, dar ce a creat de fapt, era similar cu al treilea Reich. A exilat sau intemnitat oponentii, a interzis sindicatele si KKE (partidul communist grec – Kommounistiko Komma Elladas), a impus cenzura presei si a creat o politie secreta si o miscare fascista a tinerilor. Totusi, Metaxas este cunoscut pentru raspunsul ohi (nu) pe care i l-a dat lui Mussolini, atunci cand acesta a cerut ca italienii sa treaca prin Grecia la inceputul celui de-al doilea razboi mondial, mentinand astfel politica de stricta neutralitate a Greciei. Italienii au invadat Grecia, dar au fost trimisi catre Albania.

O cerinta obligatorie in planul lui Hitler de a invada Uniunea Sovietica a fost sa asigure flancul stang in Balcani. Britanicii realizand acest lucru l-au rugat pe Metaxas sa introduca trupe in Grecia. A dat acelasi raspuns ca si italienilor, dar apoi a murit subit in ianuarie 1941. Regele l-a inlocuit cu mult mai timidul Alexandru Koryzis, care a acceptat fortele britanice in Grecia. S-a sinucis cand trupele germane au invadat Grecia pe 6 aprilie 1941. Trupele grecesti, britanice, australiene si noi zeelandeze erau depasite numeric si intr-o luna, toata tara era sub ocupatie nazista. Populatia a suferit ingrozitor in timpul ocupatiei, multi pierind de foame. Nazistii au strans mai mult de jumatate din evrei si i-au dus in lagare.

Au aparut mai multe miscari de rezistenta. Cele mai importante erau: ELAS (Ellinikos Laïkos Apeleftherotikos Stratos), EAM (Ethnikon Apeleftherotikon Metopon) si EDES (Ethnikos Dimokratikos Ellinikos Syndesmos). Desi ELAS era fondata de comunisti, nu toti membrii erau de stanga, in timp ce EAM era formata din membri stalinisti KKE, care au trait in Moscova in anii 30 si care sperau la o Grecie comunista postbelica. EDES era formata din luptatori ai rezistentei de dreapta si monarhisti. Aceste grupari s-au luptat una impotriva celeilalte cu tot atata inversunare cu care luptau impotriva germanilor.

Germanii au fost inlaturati din Grecia in octombrie 1944, dar gruparile de rezistenta comunista si monarhista au continuat sa se lupte.

Razboiul civil

Pe 3 decembrie 1944 politia a tras impotriva demonstrantilor comunisti din Piata Syntagma din Atena. Cele 6 saptamani de lupte intre dreapta si stanga, cunoscute ca Dekemvriana (evenimentele din decembrie), au fost prima runda a razboiului civil grec si numai interventia trupelor britanice a impiedicat victoria ELAS-EAM. Alegerile din martie 1946, boicotate de comunisti, au fost castigate de monarhisti, iar plebiscitul l-a reinstaurat pe George al II-lea.

In octombrie, armata democratica de stanga a Greciei a fost formata pentru a relua lupta impotriva monarhiei si a sustinatorilor britanici. Sub conducerea lui Markos Vafiadis, armata a ocupat o mare parte din teritoriul grec de la granita de nord cu Albania si Iugoslavia.

Pana in 1947 Statele Unite inlocuisera Marea Britanie, iar razboiul civil se transforma in razboiul rece. Comunismul a fost declarat illegal, iar guvernul a introdus faimosul certificat de incredere politica, care a ramas valid pana in 1962 si fara de care grecii nu puteau vota si nu puteau gasi de lucru.

Statele Unite nu au facut mare lucru sa imbunatateasca situatia. DSE a continuat sa fie aprovizionata din nord (de catre Iugoslavia, Bulgaria si indirect de sovietici prin statele balcanice), iar pana la sfarsitul anului 1947, mari portiuni din partea continentala erau sub controlul sau, ca si parti din Creta, Chios si Lesvos. Totusi, nu a reusit sa cucereasca orasele majore pentru a forma un govern rival.

Lucrurile s-au imbunatatit in favoarea guvernului in 1949, cand DSE a fost fortata de catre fortele de centru sa paraseasca Peloponezul, dar luptele au continuat in muntii Epirosului pana in octombrie 1949, cand Iugoslavia s-a desprins de Uniunea Sovietica si astfel a taiat aprovizionarea DSE.

Razboiul a lasat tara in haos, politic si economic. Mai multi greci au fost ucisi in trei ani de razboi civil decat in al doilea razboi mondial, iar un sfert de million de oameni au ramas fara locuinta.

Disperarea a determinat un exod. Aproape un million de oameni au plecat in cautarea unei vieti mai bune, in special in tari ca Australia, Canada si SUA. Sate – chiar insule intregi – au fost abandonate de oameni care au pariat pe un nou inceput in orase ca Melbourne, New York si Chicago. In timp ce unii s-au intors, majoritatea au ramas acolo.

Reconstructia si problema Ciprului

Dupa o serie de coalitii nereusite, sistemul electoral a fost schimbat prin vot majoritar, ceea ce excludea viitoare guverne comuniste. Urmatoarele alegeri au fost castigate de partidul de dreapta Ellinikos Synagermos (Adunarea grecilor), condus de generalul Papagos, care a fost maresal in timpul razboiului civil. Generalul Papagos a ramas la putere pana la moartea sa in 1955, cand a fost inlocuit de Konstandinos Karamanalis.

Grecia a intrat in NATO in 1952 si in 1953 Statelor Unite le-a fost acordat dreptul de a avea baze militare. Cu scopul de a mentine guvernul de dreapta, Statele Unite au contribuit cu ajutor umanitar generos si cu si mai generos suport militar.

Cipru a devenit o preocupare principala in afacerile externe ale Greciei din 1961 si a ramas pana in zilele noastre. Din 1930, grecii ciprioti (patru cincimi din populatia insulei) au cerut unirea cu Grecia, in timp ce Turcia si-a mentinut autoritatea de cand a devenit protectorat britanic in 1878. (1925 a devenit colonie a coroanei britanice).

Opinia publica greceasca era in favoarea unirii, in timp ce Marea Britanie si Statele Unite se opuneau din motive strategice. In 1956, organizatia Greco-cipriota de dreapta EOKA (Organizatia Nationala a luptatorilor ciprioti pentru libertate) s-a ridicat impotriva britanicilor. In 1959 Marea Britanie, Grecia si Turcia au ajuns la o solutie de compromis, prin care Cipru devenea republica independenta in august, avandu-l ca presedinte pe arhiepiscopul grec cipriot Makarios si pe turcul Faisal Kükük, ca vicepresedinte. Schimbarile nu au reusit sa linisteasca situatia. EOKA a continuat sa lupte, iar turcii ciprioti reclamau repartitia insulei.

Intors in Grecia, Georgos Papandreou, un fost sustinator al lui Venizelos, a fondat EK (uniunea de centru) in 1958, dar alegerile din 1961 i-au readus la putere pentru a treia oara consecutiv pe ERE (Uniunea radical nationala), noul nume dat de Karamanlis pentru Adunarea grecilor. Papandreou i-a acuzat de frauda electorala pe ERE, iar situatia politica a culminat cu uciderea, in mai 1963, a deputatului communist EDA (uniunea democratica de stanga), Grigorios Lambrakis. Toate acestea au fost prea mult pentru Karamanlis, care a demisionat si a plecat din tara.

EK a venit la putere in februarie 1964 si Papandreou nu a pierdut timpul, implementand o serie de schimbari radicale. A eliberat detinutii politici si a permis celor exilati sa se intoarca in Grecia, a redus taxele si deficitul bugetar si a crescut bugetul pentru servicii sociale si educatie.

Lovitura de stat a coloneilor

Dreapta din Grecia nu era multumita de toleranta lui Papandreou pentru stanga si, pe 21 aprilie 1967, un grup de colonei de armata, in frunte cu Georgos Papadopoulos si Stylianos Pattakos, au dat o lovitura de stat. Regele Constantin a incercat o contra lovitura in decembrie, dupa care a plecat din tara. O junta militara a fost instaurata, cu Papadopoulos prim-ministru.

Coloneii au impus legea martiala, au abolit toate partidele politice, au interzis sindicatele, au impus cenzura si au inchis, torturat si exilat mii de greci care li se opuneau. In iunie 1972 Papadopoulos a declarat Grecia republica si s-a autoproclamat presedinte.

In noiembrie 1973 studentii s-au adunat la Politehnica din Atena pentru a protesta impotriva juntei. Pe 17 noiembrie, tancurile au patruns in cladire, ranind foarte multe persoane si omorand cel putin 20. Pe 25 noiembrie, Papadopoulos a fost detronat de brigadierul Ioannidis, seful politiei militare.

In iulie 1974, disperat sa aiba succes cu politica externa, Ioannidis a pus la cale un plan sa-l asasineze pe presedintele Makarios si sa uneasca Ciprul cu Grecia. Planul a mers cum se poate mai prost, pentru ca Makarios a aflat si a fugit. Junta l-a instalat ca presedinte pe Nikos Sampson, un fost lider EOKA, iar Turcia a reactionat invadand insula.

Junta l-a inlaturat repede pe Sampson si a capitulat, dar turcii au continuat sa avanseze, pana cand au ocupat nordul insulei, fortand 200000 de greci ciprioti sa fuga din casele lor in sud.

Dupa colonei

Armata l-a chemat pe Karamanlis de la Paris si partidul sau Noua Democratie (ND) a castigat alegerile din noiembrie 1974. Interdictia partidelor comuniste a disparut, Andreas Papandreou (fiul lui George) a fosrmat PASOK (uniunea socialista panelenica) si un plebiscit a votat 69% impotriva restabilirii monarhiei.

Noua Democratie a castigat din nou in 1977, dar popularitatea lui Karamanlis a inceput sa scada. Una din marile lui realizari a fost intrarea Greciei in Comunitatea Europeana (acum Uniunea Europeana). Pe 1 ianuarie 1981, Grecia a devenit a zecea membra a CE.

Anii socialisti ’80

Partidul PASOK al lui andreas Papandreou, a castigat alegerile din octombrie 1981 cu 48% din voturi, dand Greciei primul guvern socialist. PASOK a venit la putere cu un program social ambitios si cu promisiunea de a inchide bazele aeriene americane si retragerea din NATO.

Dupa sapte ani de guvernamant aceste promisiuni au ramas neindeplinite (desi prezenta militara Americana a fost redusa); somajul era ridicat si reformele in educatie si sanatate erau limitate. Problemele femeilor au avut succes: sistemul de zestre a fost abolit, avortul a fost legalizat si au fost implementate casatoriile civile si divortul. Momentul culminant a venit in 1988, cand povestea de dragoste a lui Papandreou cu stewardesa Dimitra Liani (cu care s-a si casatorit) a tinut capul de afis al ziarelor, iar PASOK a fost implicat intr-un scandal financiar cu Banca Cretei.

In iulie 1989, o coalitie putin probabila intre conservatori si comunisti a preluat cazul pentru investigare, pentru a implementa katharsis (campanie de purificare). In septembrie s-a hotarat ca Papandreou si patru dintre ministrii sai sa fie judecati pentru delapidare, ascultarea telefoanelor si vanzari ilegale de cereale. Procesul lui Papandreou s-a incheiat in inauraie 1992 si a fost achitat.

Anii ’90

Algerile din 1990 au readus ND la putere si Konstandinos Mitsotakis a fost numit prim-ministru. Hotarat sa resolve problemele economice – inflatia ridicata si costurile ridicate – guvernul a impus masuri de austeritate, incluzand inghetarea slariilor angajatilor la stat si cresteri ale utilitatilor publice si ale serviciilor de baza.

Pana la sfarsitul anului 1992, au inceput sa apara acuzatii de coruptie impotriva guvernului si s-a sustinut ca Mitsotakis, care era din Creta, avea o colectie de arta minoica. Au urmat acuzatii de ascultare a telefoanelor si la mijlocul anului 1993 sustinatorii lui Mitsotakis l-au abandonat pe el si ND pentru noul partid politic de primavara. ND a pierdut majoritatea parlamentara si alegerile anticipate din octombrie l-au readus pe Andreas Papandreou si PASOK.

Ultima parte a conducerii lui Papandreou a fost dominatea de speculatii legate de sanatatea sa. A fost fortat sa plece la inceputul anului 1996 si moartea sa pe 26 iunie, a fost sfarsitul unei ere in politica Greciei.

Plecarea lui Papandreou a produs o schimbare dramatica de directie pentru PASOK, partidul abandonand viziunea de stanga si punandu-l ca prim-ministru pe avocatul si economistul Costas Simitis. Afost numit domnul curatenie din politica Greciei si a avut majoritate de voturi intr-un sondaj efectuat in octombrie 1996.

Noul mileniu

La inceputul mileniului, guvernul lui Simitis s-a centrat aproape exclusiv pe integrarea europeana. Aceasta insemna, in termini largi, mai multe taxe si masuri de austeritate. Succesul sau in fata protestelor constante, i-au castigat un nou mandat pentru inca patru ani in aprilie 2000. Scopul intrarii in clubul euro a fost atins la inceputul lui 2001 si Grecia a adoptat moneda euro in martie 2002.

In aprilie 2004, populatia Greciei, poate satula de politicile socialiste, a apelat din nou la dreapta si l-a ales pe Konstandinos Karamalis de la ND ca prim-ministru. Aceasta a fost o ocazie pentru socialisti, pentru ca erau responsabili cu organizarea jocurilor olimpice din 2004 si tot erau amanate si existau probleme tehnice.

Inainte de organizarea jocurilor olimpice, Grecia a avut un success sportiv de mare amploare, castigand surprinzator Campionatul European de Fotbal (Euro 2004) in Portugalia, ceea ce i-a facut mandri pe grecii de pretutindeni. Jocurile Olimpice au avut un succes rasunator, grecii organizand un specatcol de vara. Costurile jocurilor din 2004 vor fi incheiate peste multi ani, deoarece bugetul a fost cu mult depasit. Alta mandrie nationala a fost in 2005, la Eurovizion, cand, cu sanse mici, Grecia a castigat in mod surprinzator, cu un cantec in limba engleza, cantat de diva Greco-suedeza Elena Paparizou. Grecii din toata lumea erau din nou incantati.

Relatiile Greciei cu vecinii, in special Turcia, s-au imbunatatit. Konstandinos Karamanlis a facut eforturi deosebite sa contribuie ocazional in situatii ale vecinilor estici, eforturi care au fost rasplatite, prin faptul ca nu s-au mai inregistrat disensiuni, care in trecut au dus la conflicte intre cele doua armate.

In 2005 Grecia era o tara europeana dezvoltata, inca in process de maturizare, cu un standard de viata in crestere, contrabalansat de o crestere a costurilor. Din ce in ce mai multe personae cu venituri mici si medii au inceput sa aiba probleme cu creditele. Probleme legate de casa si masina au devenit comune, in contrast cu anii anteriori, cand grecii, in mod traditional, evitau creditele. Cu toate ca preturile au crescut, turismul nu a scazut. In vara lunga si calduroasa din 2007, incendiile de padure au produs dezastre naturale asupra faunei si florei, in special in Peloponez, Epiros si Evia.